Ogreseala marturisita este pe jumatate iertata. Asa sper. Marturisesc ca n-am fost un un fan al revistei Lettre Internationale. O primeam tot timpul la redactie, ma uitam pe sumar, dar citeam putine texte, si acelea in graba. Cind am aflat ca Lettre Internationale implineste 15 ani am zabovit mai mult pe revista condusa de B. Elvin. Am citit ultimul numar, iarna 2006-2007, si mi-am dat seama ca ratasem un act cultural, care se repeta in fiecare trimestru. E o revista facuta cu mult gust. Nu sint texte lungi, nu sint texte stufoase, au sare si piper – de remarcat fragmentul din Péter Esterházy, Un strop de pornografie maghiara, si discursul lui Orhan Pamuk la primirea Premiului Nobel – Valiza tatalui meu.
Extraordinar de important, decisiv pentru presa noastra infestata de datul excesiv cu parerea: Lettre Internationale cultiva reportajul, un gen cu nepretuite nestemate, daca e sa ne gindim la Truman Capote, la Brunea-Fox sau la Geo Bogza. Cutremurator textul lui Fabrizio Gatti despre „muncitorii prost platiti cu ziua, din provincia Foggia“, unde citim despre Pavel, un roman harnic care umplea lazi de rosii pentru trei euro. S-a plins ca e prea putin la patron, un tunisian: „intr-o zi cind nu se lucra, tunisianul s-a dus la locuinta lui la doua dupa-amiaza si l-a lovit in timp ce dormea. Pavel a reusit sa-si protejeze capul cu bratele, dar bara de fier i-a rupt oasele si i-a cauzat rani adinci in carne.
El este convins ca daca nu ar fi intervenit colegii de camera, ar fi fost omorit. L-au lasat acolo, intr-o balta de singe, pe saltea pina la unu noaptea, deoarece le era frica de Asis, iar pe de alta parte se temeau ca, daca ar fi chemat politia, ar fi fost ridicati pentru a fi expulzati“. Apropo de reportaje: Stela Giurgeanu, reportera de la Dilema veche, scrie in Lettre Internationale: „Initial imi incepeam anchetele si reportajele de la p
