⢠Fiecare se crede normal / Little Miss Sunshine (SUA, 2006), de Jonathan Dayton şi Valerie Faris.
În comedia Little Miss Sunshine (nominalizată la Oscarul pentru Cel mai bun film), o familie din Albuquerque - tata, mama, băiatul, fetiţa, bunicul, unchiul - călătoreşte, cu multe eforturi şi peripeţii, pînă în California, pentru un concurs de Miss pe care fetiţa (care are şapte ani) visează să-l cîştige. Concursul se dovedeşte a fi o afacere sinistră, setată la cote everestiene de ambiţie şi profesionalism şi, pe lîngă toate mini-Miss-ele alea cu nume gen Charisma, programate pentru performanţă, optimizate genetic, androidizate, fetiţa noastră (Abigail Breslin) pare, ei bine, o fetiţă care se joacă. Cu alte cuvinte, are zero şanse de succes. De altfel, succesul nu e chiar trăsătura cea mai marcantă a familiei ei. Fratele ei adolescent (Paul Dano) se pregăteşte pentru o carieră de Pilot Supraom (inspirat de Nietzsche, n-a mai rostit un cuvînt de nouă luni), dar pînă la sfîrşitul călătoriei va suferi o deziluzie cruntă. Unchiul (Steve Carell) e un specialist în Proust care tocmai a încercat să se sinucidă după ce s-a văzut învins, atît pe frontul exegezei proustiene, cît şi pe frontul iubirii (homosexuale), de un coleg mai bazat. Cît despre tată (Greg Kinnear), situaţia lui e cea mai tristă, întrucît e un specialist fără succes în reţete de succes (exemplu de reţetă de-a lui: "Refuză să pierzi!") - adică un fel de banc, un popa-prostuâ al culturii pe care o promovează. O cultură care - în opinia scenaristului Michael Arndt şi a realizatorilor Jonathan Dayton şi Valerie Faris - a devenit atît de isteric de devotată ideilor de competiţie şi succes, încît îi lasă pe oameni de două ori mai expuşi la eşec. Filmul polemizează blînd, în numele omeniei şi al bunului-simţ, cu discursul culturii dominante - cultura concursului de Miss, a broşurii Cum să... şi, bineî
