Obiectul gasit are o definitie legala neechivoca (spre deosebire de cel pierdut caruia nimeni nu s-a caznit sa-i dea vreo definitie si care uzurpa, in Romania, bunaoara, statutul celor gasite, pentru ca la noi exista "Birouri de obiecte pierdute", iar nu "gasite"): un obiect care a fost pierdut de catre proprietarul sau intr-un loc deschis sau public si care a fost gasit de alta persoana (numita, adorabil, in franceza, "inventeur", adica "inventator"). Obiectul gasit apartine in continuare proprietarului (pentru perioade stabilite legal), asa incat cel ce il gaseste este sfatuit sa-l depuna la serviciul de obiecte gasite, "inventatorul" dovedind astfel ca nu cauta sa-si aproprieze bunul altuia.
In vechiul Drept francez, obiectele ratacite apartineau regelui sau inaltului senior local. In acelasi timp, exista un "drept de epava" care consta in insusirea unei parti din incarcatura unei nave naufragiate. Termenul de "epava" a ajuns sa denumeasca insusi obiectul pierdut si mai este folosit cu acest sens, rar, e drept, si in zilele noastre, mai ales ca adjectiv ("un chien epave" nu va fi deci un caine in trei picioare atins de jigodie, ci un caine pierdut). Pentru epavele terestre, primul document cunoscut in Franta dateaza din 1699: "Toate obiectele lasate in birourile mesageriilor, in trasuri sau carete publice si al caror proprietar este necunoscut apartine Domeniilor Regale dupa doi ani". Discutiile asupra celui caruia ii revine obiectul au fost numeroase si au variat de la epoca la epoca. In Franta, dupa abolirea dreptului seniorial de epava (dupa Revolutia din 1789), se deschid, incepand cu 1893, diverse servicii specifice de obiecte gasite, iar in 1939, Parisul isi stabileste, o data pentru totdeauna, locatia acestui serviciu la adresa 36, rue des Morillons, in arondismentul 15.
Am facut toata aceasta prezentare preliminara pentru ca, in incinta ace
