Pe vremea comunismului, elevii claselor primare capatau frecvent o tema canonica: compunerea despre "Tara mea". Evident, micutii se intreceau cu laudele la adresa tarii si a partidului unic.
Totul era infloritor, spectaculos de privilegiat si nemaipomenit pe orice alte meleaguri. In acele timpuri, lumea traia intr-o singura tara, sub o forta conducatoare "definitiv" instalata la manete. Despre tara, precum in cazul mortilor, nu puteai spune decat vorbe bune. Astazi, acea tara nu mai exista. Ne bucuram sincer. Am cazut insa intr-o alta boala: fiecare cu tara lui. Suntem monolocuitorii unui gigantic arhipelag de fragmente plutitoare. Desigur ca marile clisee ale mitologiei nationale - create dupa 1918 si exacerbate simplificator de propaganda rosie - si-au pastrat un loc de seama in mentalul colectiv. Multi continua sa vada Romania ca pe "o gura de rai", spatiu ales de Dumnezeu, pamant al fagaduintei. Numai ca atatea fagaduinte neimplinite au facut din aceasta tara idealizata o entitate paralela cu "realitatea". Gratie democratiei, am ajuns sa ne vindecam complexele de superioritate (si sa le ascundem pe cele de inferioritate) printr-o noua terapie. Azi, putem injura tara. Pentru ca e tara noastra personala, din care facem ce vrem, cand poftim. Putem injura si Romania compatriotilor nostri, pe care-i dispretuim sau ii aprobam, cu o vehementa greu de practicat odinioara. In prezenta atator Romanii disponibile - cea a baronilor si a saracilor, cea a "grupurilor" anonime si a teoreticei clase de mijloc -, a devenit o placere sa injuri tara "lor", pe soarta careia nu pariezi si fata de care nu te simti responsabil.
Fenomenul e mai larg si tine, postmodern, de asa-numita "spiritualizare a frontierelor". Am intrat - am fost dusi - in era postnationala a cetateniei globale, cand individul nu mai e subiect al monarhiei si nici al republicilor conturate statal:
