Nina Berberova a debutat dupa optzeci de ani. Dupa aparitia ei publica tirzie, a avut discretia, ce tine de o anumita nevoie feminina de a imbraca lucrurile in mister, sa nu dezvaluie cit anume din text sau cite dintre romanele ei au fost scrise la o data anume sau intr-un moment anume. Ca orice rusoaica insa, N.B. poarta in ea Rusia si tot ce inseamna spiritul rus. Nu se desprinde de tara ei si o duce cu ea peste tot. in exil, fie ca e la Paris sau la New York (unde ajunge sa predea literatura rusa la Universitate), ea traieste in Rusia din ea.
in anii lungi traiti in orase si tari-provizorat, nu are multa vreme drept de munca si, prin urmare, nu poate nici sa publice. Dar stringe si colectioneaza cu acribie straturi peste straturi, haine livresti, sperind ca la un moment dat s-ar putea ivi un context. Nina Berberova nu si-a lepadat exuviile pe rind, le-a scos pe toate o data. De aceea cartile ei au ceva greoi, sint povesti incropite din teme care se aleg din experiente de prea mult timp pastrate ca intr-un ierbar, devenind obsesive. Ele trec dintr-un roman in altul, si nu se rezolva cu ajutorul unei trame narative. E vocatia ruseasca, probabil. Un scriitor care ramine parazitat de temele lui si dupa ce le exorcizeaza prin scris, depunindu-le frumos intre doua coperti.
Cartea fericirii este un astfel de roman-dezvaluire. Are tonul si datele unei confesiuni. Aparent este o poveste simpla, insa in mai putin de doua sute de pagini se amesteca itele complexe si complicate ale unui destin deloc comun. Vera, personaj si narator, isi construieste intregul esafodaj existential pe ideea de fericire. Lumea, fie cea interioara, fie cea exterioara, se imparte in doua: intre ce aduce sau poate fi considerat fericire si ce nu. Cartea este ceea ce astazi se numeste un „produs doi in unu“.
Copilaria, cu iubirea-prietenie, fericirea perfecta: poveste