Ca orice brevet care se respecta, proza lui Radu Aldulescu trebuia sa poarte un nume. Criticii n-au stat prea mult pe ganduri si botezul s-a savarsit pe data. Prin urmare, Radu Aldulescu trece astazi drept campionul mizerabilismului romanesc.
Numai ca, asa cum s-a intamplat adesea cu terminologia literara de import, "mizerabilismul" a suferit la noi o ajustare "dupa ureche". Si aceasta deoarece, etimologic vorbind, misereor, -eri, -itus sum ("a se induiosa", "a-i fi mila") a dat atat miseria ("nenorocire", "chin"), cat si misericordia ("mila"). Se pare ca pana si Victor Hugo, bunicul "mizerabilismului", batea mai mult catre sensul din urma. Caci, la urma urmei, les miserables nu inseamna atat "cei care traiesc in mizerie", cat mai ales "cei care sunt demni de mila".
Tinand cont de aceasta particularitate a termenului, mai este Radu Aldulescu un autor "mizerabilist"? Raspunsul nu e usor de dat, de vreme ce atitudinea autorului fata de personajele sale ramane in esenta ambigua. De altfel, tocmai aceasta ambivalenta afectiva constituie "specialitatea" prozatorului: scrise in stil indirect liber, romanele sale se prezinta ca o cascada de zoom-uri in care compatimirea "impreuna cu" personajele alterneaza cu sarcasmul nedisimulat fata de ele. In ultima carte a lui Aldulescu, Mirii nemuririi*, procedeul se intrezareste inca din primele fraze: "De cand stateau acolo? Tolaniti in cele doua paturi din oficiu, cu spatele proptit in cate doua perne mari, picoteau, zaceau ori boleau, sporovaiau in draci, se sfadeau, se certau, isi luau vorba din gura unul altuia, taceau cu randul sau amandoi deodata". In fond, tot sarmul cartii se afla comprimat aici, in aceasta pasta stilistica in care se amesteca naratorul si personajele (cu diversii lor "avatari"), monologul si dialogul, experienta imediata si flash-urile retrospective, starea de fapt si reveriile bovarice, amo