În legătură cu I. L. Caragiale, cel mai frecvent, până aproape de clişeizare, se vorbeşte de actualitatea lui. Pe de altă parte, însă, situaţia este explicabilă cel puţin din trei motive. Întâi, că opera lui e de o calitate artistică şi general-umană aşa de mare încât e în stare să-şi menţină permanenţa, rămânând mereu, cum se spune, "contemporanul nostru". Apoi, această vitalitate i-a fost contestată de mai multe ori, culminând nu peste multă vreme cu verdictul lui E. Lovinescu. Timpul a confirmat din ce în ce mai mult această permanenţă, nu numai prin efectul nealterat asupra cititorilor şi spectatorilor, dar şi prin fascinaţia exercitată de opera marelui dramaturg asupra literaturii noi, care înţelege că nu poate fi anulat tot ce a fost mai înainte. E bine să nu uităm nicicând cum "clasicul" Caragiale (e drept, mai mult un clasicism "laic") reprezintă realismul în mai toate ipostazele lui (critic, psihologic, fantastic, naturalist ş.a.) şi are largă deschidere către modernitate, "un început de vreme literară nouă" (Zarifopol). Modelul Caragiale şi strategiile scrisului său nu s-au oprit la "optzeciştii" noştri. Încă se vorbeşte şi va continua, fără îndoială, să se vorbească de "nostalgia Caragiale", de "atitudinea Caragiale", de "obsesia Caragiale", de "efectul Caragiale" etc.

"Modelul" Caragiale este deopotrivă de limbaj şi de viziune suplă, neapărat cu respectarea principiului apropierii prin distanţare, asumare şi diferenţiere, care este modul suprem al admiraţiei. El înseamnă o miză mare pentru scriitori, în ton cu aspiraţiile lor mai mult decât estetice. Adevărată e şi spusa potrivit căreia cărţile de valoare se rescriu de către fiecare generaţie. Din pulpana domnului Caragiale se revendică majoritatea prozatorilor "optzecişti", ba chiar şi unii poeţi, cum glăsuieşte unul dintre ei: "Apoi, dacă tot vorbim de modele, cel mai frapant model se impune a fi.