Una dintre ocupatiile favorite ale practicienilor scenei (mai ales atunci cand, din diverse motive, se cearta cu unul sau mai multi teoreticieni ai scenei) este sa faca dovada, in fata celor din urma si a lumii intregi, ca intre opiniile criticilor (ticalosii de critici! ) si gusturile spectatorilor inocenti ("Publicul, Dumnezeul nostru!" ) exista o prapastie de netrecut si de neumplut decat cu, eventual, prapastiile emise de cronicari. Care, din rea-vointa, nestiinta sau necuviinta, umbla sa faca praf spectacole luate cu asalt de catre masele largi.
E adevarat, se intampla uneori ca intre parerile exprimate de critici si primirea rezervata "in cetate" a cate unei productii (primire verificabila nu atat prin intensitatea aplauzelor cat prin numarul biletelor vandute) sa existe deosebiri sensibile. Adica mari. Fenomenul e interesant si merita un studiu. Nu este aici, desigur, locul unui asemenea studiu, dar, cu titlu orientativ, precizez ca diferentele acestea se inregistreaza, de regula, in cazul pieselor "dramatice" noi si al comediilor de orice varsta. In prima situatie, insolitul arhitecturii narative, al personajelor sau al limbajului poate face deliciul unei receptari "avizate" si poate, dimpotriva, surprinde neplacut, soca sau chiar speria un spectator mai putin deschis la inovatie sau mai putin dispus sa-si lase tulburate obisnuintele. Daca ar fi fost sa se tina cont exclusiv de reactia publicului "normal", Cantareata cheala a lui Eugen Ionescu, de pilda, ar fi disparut definitiv din peisaj acum vreo 60 de ani, imediat dupa premiera. In a doua situatie, fizionomia obosita, previzibila sau triviala a unei montari cu un text comic poate, dimpotriva, sa-l irite si sa-l dezguste pe criticul obligat, prin natura profesiei, sa asiste frecvent la astfel de inadvertente si poate, in schimb, sa-l amuze si sa-l "destinda" pe spectatorul ocazional, care vine la