A douăsprezecea elegie

Ce cauţi, femeie, femeie tânără, pe îngustele străzi

ale inimii mele în sus? De ce nu mă laşi în pace şi unde ai fost

până acum? În frumuseţea întinselor câmpuri de maci? Nu cred.

În nevăzuta cvadrigă din care soarele, aflat la apus, le face din mână

celor dragi? Nu cred. De ce nu întelegi că vreau să mă laşi în pace

şi ce doreşti, abia acum de la mine, când, iată,

spre a-ndrăzni să te visez, trebuie să-mi spun că eşti departe

- în moarte, în beznă - şi să mă grăbesc, de fiecare dată,

să-mi duc la păscut, prin vreo câteva crâşme, sângele. A trecut

prea mult de când te desenam peste tot - pe ziduri şi pe albul pereţilor -

sub chipul unei fântâni: o fântână adâncă lângă un brad verde.

A trecut prea mult de când te strigam, însetat, peste ape

şi, în oglinzile lor curgătoare, se reflectau, zile în şir, după aceea,

imaginarele ape însângerate, imaginarele ape blestemate,

acele ape văzute doar în coşmaruri

şi care scot, în loc de murmure, ţipete. În loc de murmure,

înfiorătoare ţipete şi zbierete nocturne de leoaice rănite. Din pricina ta,

am fugit, în tinereţe, de-acasă, şi cu ce m-am ales în afară de necesara

şi evlavioasa obişnuinţă de a contempla, în noapte, mângâietoarele

proteste ale aştrilor? Cu ce m-am ales - răspunde-mi - când iată

în singurătate şi-n prietenia cu vinurile (între optzeci

şi o sută de mii sticla) găsesc, într-adevăr, mai multă voluptate

decât în braţele unei femei?

Ce cauţi - atât de tânără şi de frumoasă, încât nu poţi să fii niciodată

acolo unde te afli - ce cauţi, repet, pe îngustele străzi ale inimii mele

şi unde numai lui Dumnezeu îi mai este îngăduit să se arate,

din când în când şi doar cu o floare de liliac în mână,

asemenea lui Enea, troianul, î