E clar că, după dispariţia "obiectivului naţional", România a intrat în fibrilaţia scandenţelor ajunse la termen. Odată admişi în UE, am redescoperit, sub cea mai crudă lumină, mizeriile îndelung camuflate sub pretextul "tranziţiei". Cred că nimeni nu le mai poate ignora.

Pentru a deschide un ciclu istoric, a fost nevoie de ruptura simbolică produsă la 18 decembrie 2006, cînd preşedintele Traian Băsescu a condamnat esenţa criminală şi ilegitimă a regimului comunist. Vă amintiţi grotesc de ampla secţiune a Parlamentului care a urlat atunci precum o ceată de draci, întoarsă cu furca. Alţii, aparent mai neimplicaţi, au crezut că pot să-şi vîre capul între umeri, cu gîndul că orice "minune" ţine trei zile. Ceea ce n-au înţeles, din prima, "foştii" (de toate categoriile partinice) priveşte forţa secretă a rupturilor simbolice. Sîntem fiinţe simbolice. Uităm ce şi cine sîntem, dacă simbolul nu ne cuprinde în arcul său imaterial. Această lege nu poate fi schimbată decît atunci cînd tratezi umanitatea cu măsuri animalice. Dar chiar şi atunci, simbolul este cel care, pînă la urmă, triumfă.

Şeful statului este acea persoană mandatată să interpreteze, o vreme, soarta unei colectivităţi organizate ca naţiune. Dacă el - bun sau mai puţin bun - decide să facă un asemenea gest, naţiunea digeră invizibil, dar cu atît mai eficient, semnificaţia pe care liderul său o exprimă prin ruptura simbolică. Prinşi de firul aşa-numitelor "scandaluri", fascinaţi provincial de explozia atîtor fabule mediatice, prea puţini dintre noi au înţeles că, la sfîrşitul anului trecut, am păşit într-un timp diferit. Nu este timpul cuiva. E timpul european, postmodern, postindustrial, secularizat şi legalist, dar e şi timpul care nu mai permite nici o formă radicală de batjocorire a celuilalt. Preşedintele României nu s-a răfuit, prea tîrziu, cu un sistem care se agaţă de vieţile noastre ca