Am mai prins anii, "vechi" de-acum, cand mersul la piata, pentru obisnuitele targuieli, era aproape un ritual. Gospodinele se gateau ca pentru o vizita sau sindrofie, domnii (chiar daca ajunsesera "tovarasi"), spilcuiti, le insoteau, urmarind tacticosi umplerea sacoselor. Insesi sacosele de piata erau sub pecetea unei anumite distinctii. Nu se pomeneau atat de feluritele pungi de plastic.
Piata era un univers cu anumite particularitati. Imensa majoritate a tarabelor era ocupata de tarani. Oamenii campului veneau sa-si desfaca prinosul de rod al trudei lor de peste an. Sentimentul era de respect, si de-o parte, si de cealalta a tarabei, la mijloc nefiind doar o stiva de cartofi, de rosii sau mormane de legaturi de verdeturi. Era acel tainic respect pe care cumparatorul il purta muncitorului pamantului, celui care adusese acele roade spre vanzare. Era demna pretuire pe care taranul o arata persoanei care targuia, un respect venit din credinta strabuna ca nu-i crestineste sa-l inseli pe cel care cumpara, nici la pret, nici la cantar.
Ma fascinau, mai ales, in acei ani vechi, in piete, vorbele oamenilor veniti sa vanda. Ascultam limba satelor, asa cum poate nu as fi observat-o in alte contacte si cum, de fapt, nici nu ma impresiona prea mult ascultand-o in satul meu nord-dobrogean, in vacante sau concedii. Aici, in piata, parca si vorbele erau altele. Taranii deveneau, dintr-o data, expresivi, mesteri ai exprimarilor lapidare, dar mustoase, expeditivi in a comunica multe in putinele cuvinte ale targuielii.
Nu trebuie sa glosez prea mult asupra a ceea ce se intampla acum in piete, cand taranii abia mai pot fi zariti in liota de tuciurii care au monopolizat aproape orice desfacere de produse ale pamantului. Nu e rostul meu sa deplang rromizarea pietelor noastre...
Dar nu pot sa trec nepasator pe langa puzderia aciuatilor pe langa piete, vanzator
