Ségolène Royal, candidata prezidentiala a partidului socialist, se prezinta a fi ceva nou si proaspat intr-un peisaj politic plin de “fosti” si “elefanti” si promite schimbare. Ca Franta, probabil tara europeana cea mai anchilozata, social si politic, are nevoie de schimbare este clar, ca Royal reprezinta schimbarea, dincolo de noutatea evidenta a faptului ca poate aparea in bikini de culoare turcoaz este mult mai putin evident. Intr-adevar, Royal a studiat la École Nationale d’Administration, traditionala fabrica a elitelor din toate partidele importante.
In varsta de 53 de ani, nascuta in Senegal, mama necasatorita a patru copii cu actualul sef al partidului socialist, Francois Hollande, Royal este in politica de un sfert de secol, desi in functii relativ minore - ministru pentru problemele familiei, al educatiei, la ora actuala presedinta departamentului Poitou-Charente. Lipsa de experienta este evidenta, mai ales in chestiuni de politica externa - de la sprijinirea “suveranitatii” Quebecului, care i-a atras un dat peste mana din partea Canadei, la admiratia pentru justitia… chineza, la declaratia prin care parea de acord cu teroristii libanezi ai Hezbollah, insa doar “in ce priveste Statele Unite”. O presedinta Royal la Élysée are toate sansele sa transforme actualele ambitii internationale exagerate ale Frantei in motiv de amuzament. Mai ales una care nu stie care este marimea fortei nucleare franceze.
In materie de program, Madame Royal ofera doar un mismas al carui continut este suma a 6.000 de mitinguri locale (“café Ségolène”) si cateva milioane de vizitatori ai site-ului ei. Vox populi? Sau lipsa de idei si populism? Sau socialism cu alt nume? Caci, intr-o tara paralizata in mod sistematic de sindicate atotputernice (si de extrema stanga), ea vrea mai multa putere tocmai pentru sindicate; atunci cand numai in Anglia traiesc 200.000 de francezi fug
