Pe 5 ianuarie, cind lumea era inca torpilata de aburul sampaniei si SMS-urile intirziate cu urari de an nou fericit continuau sa soseasca, ma intorceam acasa pentru a prinde ultimele clipe de viata ale tatalui meu. Nu despre compasiune sau tragedie sau resemnare sau exhibare indecenta a durerii va fi vorba in acest text. O relatare alba, corecta, sincera. Daca vreti, o corespondenta de spital, in genul corespondentelor de razboi de odinioara. Am fost acolo, am vazut si trebuie sa va spun. Pentru dumneavoastra nu va fi decit o poveste, un caz, o realitate absenta dintr-o Romanie cit se poate de prezenta. Pentru mine a fost viata, durere, umilinta, rusine, sila, furie, oboseala si, in cele din urma, neputinta.
- Primii pasi… din ultimii
Absurdul vietii: la 49 de ani sa cazi de la 3,5m… in cap si sa mori. Caramida nefasta, legile lui Murphy s.a.m.d. Nu tocmai: ne aflam pe teritoriul unui combinat chimic producator de cauciuc, falimentar in acest moment, teritoriu pe care se afla o schela subreda, periculoasa pentru orice muncitor angajat de respectiva firma. Protectia muncii functioneaza deficitar, caz de amenda substantiala, in eventualitatea unui control oficial, caz penal, daca ar mai fi existat energie si bani de risipit prin tribunale. Viata unui om nu pare sa conteze pentru nici unul dintre capii acestui combinat, mostenit din epoca Ceausescu: nu i-a vazut nimeni la fata, n-au dat nici macar un telefon. La despagubiri sau ajutoare materiale nici n-am ajuns cu gindul. Procurorii locali investigheaza cazul si-l vor clasa, cel mai probabil, ca „misterios“, la o bauta cu sefii respectivei intreprinderi.
Tot la absurd ar trebui sa includem si faptul ca ambulanta a intirziat (nu-i functiona bateria!), ca targa nu se putea desface, ca perfuzia nu curgea. Urmeaza un episod pe care-l puteti recunoaste daca ati revazut recent filmul lui Crist
