n Vestea 1. E bine. Am reusit. Oricum, nu mai aveam mult. Trebuia sa se-ntimple.
Ni s-a cerut un pic (mai mult) de efort ca sa reusim. Asta a fost pina la 1 ianuarie 2007, moment al sarbatorii – pe buna dreptate. De acum inainte ni se vor cere alte lucruri, pe buna dreptate. Caci noi am dorit integrarea in Europa, cum ni s-a spus in micile discursuri ale sarbatoririi. Ce ne vom cere noi noua de-acum inainte?
Daca punem toti mina nu se poate sa nu reusim. Ca de-atit e nevoie. Sa punem toti mina: ambigua formula, suna a slogan al unei campanii pro-coruptie, nu-i asa? in practica, insa, cum s-a vazut de-atitea ori, formula a fost mult mai exacta: a pus botul, si coborirea in regnul animalelor e o certificare mai exacta a unui instinct primar ce va avea curind un cimp mai larg de actiune.
Caci, in curind, o lume noua se va deschide in fata ochilor nostri incintati. Graalul il vom gasi. Prea s-a vorbit mult despre el, despre potirul plin. E scris in multe carti, mai vechi si mai noi, e desenat in hartile pe care le vede oricine. Nu se poate sa nu existe. Ca si Baudolino, personajul lui Umberto Eco, vom merge dupa el. Prin ploi si ger, prin arsita, mai si murim, mai si bolim, dar cit mai putem sufla, cit mai avem suflu, suflet(?), nu se poate sa nu reusim.
n Vestea 2. Asta a fost vestea buna. Vestea proasta este ca la noi ramin tot mai putini cei care stiu, pot sa citeasca aceste carti, aceste harti. Desi s-au deschis multe scoli noi, dascalii sint si ei multi, nu se stie cum – vorba unui italian –, alfabetizarea s-a cam oprit. in ciuda succeselor individuale, ale elitelor, mai tinere sau mai in virsta, reforma analfabetizarii e, totusi, in plin avint. Savantii nostri si altii, straini, constata fenomenul si il explica. E un progres vizibil, o binefacere: frumosul copilas al alfabetizarii europene arata – nu se stie cum (tot italianul ala) –
