Debutand cu volumul Mandala (Editura Vinea, 2005), Oana Catalina Ninu n-a ratat aproape niciunul dintre premiile care i-au iesit in cale. O recunoastere, fara indoiala, meritata, intrucat vorbim despre cel mai semnificativ debut liric din anul respectiv. Chiar daca, la o privire mai superficiala, debutanta nu face decat sa ingroase cortegiul de poetese care ii tin trena Angelei Marinescu.
La urma urmei, o asemenea raportare se impune cu claritatea evidentei; insa comparatia nu e scutita de oaresice surprize. Astfel, Oana Catalina Ninu este pe cat de docila, pe atat de insurgenta fata de autoarea Fugilor postmoderne. Docila, pentru ca, spre deosebire de Elena Vladareanu ori Miruna Vlada, ea tine sub control robinetul imaginatiei, care nu se mai consuma in jeturi intermitente, ci se disciplineaza intr-un flux omogen. Oricat de rebele, reprezentarile se topesc intr-o sintaxa aluvionara, corodata prin dialogism si nivelata prin directete. De altfel, in Mandala, fracturat nu e atat discursul, care se deruleaza lent si fara interstitii vizibile, cat universul reprezentarilor, care suporta o maceratie organizata din partea unei viziuni schizoide. Poemele Catalinei Ninu descriu, cu o fervoare incandescenta, cele mai diverse forme de mutilare, in slujba carora eul liric pune la bataie un arsenal impresionant (foarfece, ace, surubelnite, colti, unghii, bricege, lame, epilatoare, vatraie etc.), care l-ar face sa paleasca de invidie pe un anumit conte austriac. Si nu e de mirare, de vreme ce figura centrala a Mandalei se prezinta, inca din primul text al volumului, drept "femeia foarfeca".
Interesant e insa - si aici intervine insurgenta - ca acest ritual sadic nu mai e, ca la Angela Marinescu, o tehnica de exorcizare a angoaselor, ci preludiul unui act sacramental. Astfel incat, din punctul de vedere al instrumentarii propriei corporalitatii, Oana Ninu e mai apr