Nu de o staţie de tramvai este vorba, într-o lume care se plimba cu trăsura. Ci de un fel de a reacţiona la "de-ale vieţii", cu eleganţă pişicheră. Şcoala lui nenea Iancu, alintată Caragialeta (bis) - Leta, din prima şi din a doua caragialetă, e o prietenă a lui Şerban Foarţă - dă lecţii într-un volum legat frumos, în stilul Brumar, 2002. Autorul lui? Am spus-o deja, Foarţă, ispitit de nişte replici întoarse unui Ion Luca pe fază, scriind la moment, cu dexteritatea unui mare pictor care se amuză făcînd portrete trecătorilor. Sensul momentului, al prozei cu blitz, e recuperat în aceste poezii de artificiu şi virtuozitate, compuse ca într-o competiţie la temă: împuşcaţi faptul divers! Şi faptul divers poate fi orice, dar de obicei scoate capul din literatură. Fantasticul banalităţii, o formulă care nu în legătură cu Caragiale a fost folosită, îi poate fi împrumutată, fiindcă puţine lucruri sînt mai apetisante decît obişnuitul în porţii mici, ca o panglică gri la o ţinută colorată.
Lumea lui Caragiale este dialogică, la orice text produs în ea trebuie să existe un răspuns, o reacţie, fie acestea doar în scăfîrlia cititorului care, cu ochii în carte şi cu mintea la viaţa lui şi la societatea cea neschimbătoare, dublează voci şi schimbă distribuţia cu alţii pe care îi ştie şi el . De-asta i se poate servi, atît de bine (dacă ai, fireşte, talentul de a "lucra" literatura cu materialul clientului al lui Şerban Foarţă), un adaos pe ritm şi rimă. E interesant, citind strofe care se agaţă de te miri ce din schiţe, să deduci cam în ce fel funcţionează stilul nostru de lectură. Avem tendinţa - pentru necesităţi de inventar, de fişare după subiect - să reducem o carte, sau o "pastilă" care ne-a bucurat pe de-a întregul, la un miez, la o variantă concisă, ca o formulă mnemotehnică. Miezul ăsta, care odată răspundea la întrebarea "ce se întâmplă" (în schiţă, nuvelă, roman),