Oricit ar cere parlamentarii sa-i respectam si oricit am vrea noi s-o facem, tot ei sint cei care, pina la urma, ne ofera suficiente motive de dispret. Afacerea „case cu epoleti“ e doar ultimul dintre exemple.
Legislatia privind vinzarea locuintelor de serviciu din sistemele militare sau militarizate este exemplul standard in care mobilul real, foarte ingust, foarte pervers si avind drept beneficiari un numar restrins de indivizi, a fost abil disimulat in motivatia oficiala, o aparenta grija parintesc-parlamentara pentru truditorii cu epoleti.
S-a pornit de la un principiu firesc: in localitatile in care se desfiinteaza garnizoane sau unitati militare, sa se ofere celor disponibilizati posibilitatea de a-si cumpara, la preturi preferentiale, locuintele de serviciu in care au stat cu chirie. Adica societatea accepta sa ofere o forma de compensare celor care au cazut victime ale restructurarii sistemelor militare.
In 2004, citiva parlamentari PSD vin cu o noua propunere de lege, care abandona principiul de mai sus si generaliza vinzarea apartamentelor de serviciu, indiferent de situatia chiriasilor.
In acest mod, pe linga dobinzile subventionate si preturile subevaluate, legiuitorul punea o noua sarcina, deloc nesemnificativa, pe umerii contribuabilului: aceea de a suporta si refacerea fondului de locuinte de serviciu, acolo unde rigorile serviciului militar o vor cere. Dar putini isi puneau atunci aceasta intrebare, inca si mai putini au raspuns la ea.
2004 a fost an electoral, propunerea a intrat in Parlament in iunie si a devenit lege in decembrie, insa nu le-a fost de mare folos, rezultatul la urne pare sa fi fost dictat de civili. Dar inca era bine, legea pesedistilor mai pastra o bruma de principii firesti.
Unul era acela ca asemenea tranzactii sint purtatoare de TVA, iar altul ca nu pot benef
