Aproape doi ani a insistat Virgil Tanase sa accept sa conduc o revista a Centrului Cultural din Paris. Ezitam. Nu prea aveam chef sa ma inham la caruta asta hodorogita – dupa atitia ani de dictatura comunista si de prostie postcomunista – care e literatura româna. Pe de alta parte, insa, vedeam eforturile scriitorilor români de-a scoate caruta din sant, imi placeau unele carti aparute in ultimul timp si, mai ales, scrierile noii generatii, care era abia la virsta pionieratului pe vremea lui Ceausescu. Am acceptat.
Am gasit un editor care publica in special literatura din Balcani (era insurat cu o bulgaroaica), am trecut prin diverse peripetii; n-am loc sa le povestesc acum, aici. Cert e ca nu m-am inteles cu editorul, cu Eric Naulleau. N-a fost doar el de vina... Am gasit un alt editor, care avea un difuzor ca vai de capul lui, dar parea simpatic, plin de bunavointa. Am reusit sa scot sase numere. Am tras la jug, nu gluma. Doar Tanase ma ajuta din cind in cind. Spun asta ca sa nu se creada ca disparitia revistei prin sistarea subventiei a fost pentru mine o mare nenorocire. Oricum, daca noua conducere a ICR-ului binevoia sa preia revista, ar fi trebuit sa gasesc un alt editor, un alt difuzor si, pina la urma, sa cer sa fiu ajutat de cineva mai tinar. Ori pur si simplu sa fiu inlocuit.
Am depasit cu mult virsta la care se iese la pensie. Si n-am forta de munca a unui N. Manolescu, nici pofta lui de (a)cumulare.
Spun toate astea pentru ca ma tem ca ultimul sotron a fost interpretat ca o jeluire. Va rog sa ma credeti: eu o duc foarte bine... Literatura româna o duce mai rau; vreau sa spun, felul in care e (ne)vazuta in lume. Pentru noi e sublima, pentru restul lumii, lipseste cu desavirsire.
-
Am incercat sa explic oricui a vrut sa ma asculte (ori sa ma citeasca): nu e de-ajuns sa cheltui bani cu subventionarea traducerilor
