Ce-are crisma cu libraria? Pai, are. Dincolo de faptul ca ambele sint topoi (v-a placut?) de neevitat intr-un oras, care-i dau cumva masura civilizatiei, si una, si cealalta imi dau un acut sentiment de inadecvare – nu a mea, a lor.
Inca nu se gasesc la noi circiumi populare, ieftine, unde sa poti minca la prinz fara sa te gindesti de doua ori cind duci mina la buzunar.
Nenorocitele lacto-baruri, unde se „servea“ vestita mamaliguta pripita, tremurinda ca o piftie, cu brinza de vaci si smintina degresate de tot (super-light), au fost acum resapate si te imbie cu apetisante snitele si chiftele lucind de grasime. Cind vezi ce-i acolo, ai crede ca te platesc ei ca sa maninci. Dar nu, nici macar ieftine nu sint! Intre ele si locantele cu pretentii nu mai e nimic in afara sinistrelor fast-food-uri in care orice, de la carne la „salate“, inoata in maioneza sau in sosuri indigeste (dressing-uri, pentru cunoscatori) care, mie cel putin, imi redeschid urgent ulcerul. Un echivalent al cafenelei franceze sau al unei „tavola calda“ italiana, localurile acelea normale, fara pretentii, fara staif, cu mincare gatita bine, cu meniul zilei bun si ieftin, la noi nu exista.
Asadar, de mincat ieftin si bun, nu (poate la La mama, desi hala aia cu iz american cu greu poate fi numita crisma). De baut, nici atit. Despre vinul la pahar la noi aproape nu s-a auzit: ori bei la kil, ori stai, nene, acasa, lasa-ne. Se gaseste, in schimb, uneori, vin varsat, „la carafa“. De obicei e prost, c-asa a ramas obiceiul la noi, de pe vremea cind halba de bere era mai ieftina si mai plina de apa: tot ce n-are dop e prost; lasa ca si cind are dop... Nici chelneri firesti, fara aere nu prea sint de gasit. E greu sa iesi din Pizza Hut nesnobat de vreun june imberb care se uita la tine ca la o ginganie pentru ca nu stii ce-i aia „topping“ (in fond, asta si merita cine intra ac
