Imi scriu articolul in prealabil, sa nu zica nimeni ca sint rautacioasa din cauza deciziilor. in zilele urmatoare e de asteptat sa se publice nominalizarile la premiile UNITER pentru anul 2006.
In fiecare an, dupa ce se anunta lista juriului de selectie, obiectia celorlalti critici si colegi de breasla soseste ca dupa orar. Redactorii revistelor si ai paginilor de cultura pot conta sigur pe aceste texte ca pe completari in sumarul partial.
Inainte insa de a da automat vina pe colegi – anul acesta: Oltita Cintec, Alina Mang, Iulia Popovici, Adrian Mihalache, Nicolae Prelipceanu – n-ar strica sa aruncam o privire la ce se intimpla in curtea UNITER-ului. Oare se face totul ca selectionerii sa-si poata face treaba, iar teatrele sa nu fie nevoite sa apeleze la cunostinte personale pentru a primi atentia care li se cuvine? Primesc selectionerii, odata cu denumirea lor, o lista a premierelor din anul respectiv? Se trimite o scrisoare teatrelor din tara prin care sint instiintate de selectionare, de componenta juriului si sint invitate formal sa propuna spectacole? Se tine o evidenta a datelor premierelor, se verifica daca ele coincid cu data sustinuta de teatru? Se controleaza, daca nu cumva actorul nominalizat la debut a mai avut un drum prin scena in vreun spectacol uitat de inceput de stagiune? Regulile, pe de o parte foarte lejere, sint foarte severe pe de alta parte. Selectionerul neglijent isi poate permite orice, selectionerul constiincios e musai sa le faca pe toate.
Juriul nu are un numar minim de spectacole pe care trebuie sa le vada. Asta e punctul cel mai slab al procesului de nominalizare. Deoarece e imposibil sa vezi in patru luni toate spectacolele facute intr-un an, fiecare hotaraste el insusi cind si-a facut o imagine „completa“. Fiecare hotaraste daca e dispus sa plece in expeditii in speranta citorva productii bune sau se m
