E o evidenta discutata ani de-a rindul cu prilejul obisnuitelor recapitulari, bilanturi, topuri etc.: din 1990, vreme de circa un deceniu si jumatate proza româneasca de fictiune s-a retras cu modestie in umbra unei productii nonfictionale aproape fabuloase. Asta pentru ca avalansa de memorii, jurnale, volume de corespondenta, carti de convorbiri a produs emulatie nu doar in rindul cititorilor, in logica unui orizont de asteptare definibil (si) printr-o anumita alergie la „minciuna“ romanesca si la fictionalizarea politica a realitatii, dar chiar si in rindul scriitorilor din varii generatii.

Jurnalele si memoriile interbelicilor (Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Mircea Eliade, Alice Voinescu, Emil Dorian, Arsavir Acterian, Petru Comarnescu, Gheorghe Jurgea-Negrilesti, Constantin Beldie – spre a da numai citeva exemple), ca si acelea ale martorilor epocii comuniste (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Zaciu, I.D. Sirbu, Steinhardt, Ion Ioanid s.a.) scoase la lumina dupa Revolutie stimuleaza apetitul pentru nonfictiune al multor scriitori contemporani, de la Nicolae Breban la Mircea Cartarescu, de la Gabriela Melinescu la Gabriel Liiceanu, determinindu-i sa intre in jocul (auto)marturisirii. „Ego-grafia“ (imi permit sa extind conceptul editorial al Poliromului la intreg fenomenul exploziei nonfictiunii autobiografice) devine un brand de succes. Sigur ca autobiograficul e in voga – in anii ’90 ca si acum – inclusiv in spatiul occidental, dar din cu totul alte motive si nu in detrimentul productiei fictionale.

Anii ’90, sezon mort pentru fictiune

Caderea in dizgratie a beletristicii tine, la noi, in buna masura de tatonarile, de starile febrile ale lumii literare la vremea tranzitiei. Literatura nu mai este o institutie, cum era, in mod aberant, in deceniile de comunism; scriitorul nu mai e, ca atunci, un privile