Acum nu mai e un secret: toata lumea stie ca Jacques Chirac nu va mai candida la alegerile prezidentiale. El n-a facut inca nici o declaratie pe aceasta tema, insa e cit se poate de limpede: nu mai e loc pentru Chirac in peisajul politic francez. Ne-am obisnuit atit de mult sa-l vedem si sa-l auzim incit ni se pare putin caraghios. Inseamna ca, intr-adevar, se petrece ceva in Franta? Desigur, doamna mea, cum s-ar zice.
Ceea ce e curios, in ce priveste persoana lui Chirac, e ca nu stim nici acum cine este. O sa se retraga si parca nici n-am facut cunostinta cu adevarat. Ii stim pe de rost chipul, vocea, alura lui de baietandru nerabdator, dar nu stim nici acum cine se ascunde dincolo de aparente. Citiva jurnalisti, cunoscuti la Paris, cum ar fi Franz Olivier Giesbert sau Pierre Péan, au incercat sa gaseasca codul de acces: Giesbert infatisindu-l pe Chirac drept un cinic rece, pentru care prietenii nu conteaza, nici chiar cei mai fideli (La tragédie du président, Ed. Flammarion); Péan, dimpotriva, a descoperit in persoana presedintelui un om simpatic, cultivat si progresist, cvasi- „tiers mondiste“, cum se spunea mai demult (azi se spune „altermondialiste“) (L’inconnu de l’Elysée, Ed. Fayard). Péan este un om de stinga indragostit de un om de dreapta (dar Chirac e cu adevarat de dreapta?), in vreme ce un om de dreapta ca Giesbert se apuca sa urasca pe cineva considerat a fi din tabara lui...
Fara indoiala ca adevarul e ceva mai departe de aceste consideratii si mai ales mult mai subtil. Adevarul e ca Chirac e un om secret, timid, care nu poate suporta emfaza. Acest lucru e contrar cinismului? Poate ca nu. S-au vazut destui timizi dind dovada de cruzime... Se spune ca e obsedat de actiune (chiar el recunoaste), actiunea se opune oare concentrarii? De pilda, vedem ca Chirac a tradus intregral din rusa Evgheni Oneghin: iata un lucru extraordinar,