Avand in vedere ca, pentru Cetate, anul 2006 a avut o semnificatie speciala (caci s-a incheiat cu un eveniment - speram cu totii - fericit: aderarea la Uniunea Europeana), sa vedem cam ce va fi insemnat el, din aceasta perspectiva, pentru Teatru.
Ca si tara intreaga, teatrul romanesc se afla cu Europa (scenica) intr-o relatie ambigua, de dragoste-ura. Mai exact, pe cat de curioasa este Europa sa-l descopere - chiar si acum, dupa ce fascinatia fata de Ceausescu-vampirul-din-Carpati si supusii sai mult prea supusi s-a stins -, pe atat de neincrezator este teatrul romanesc in bunele ei intentii si pe atat de putin ii pasa de ea altfel decat in chip de furnizoare de burse, fonduri nerambursabile sau imprumuturi cu dobanda mica. Europa a venit spre teatrul romanesc, in 2006, cu invitatii la festivaluri (Dublin, Edinburgh si Avignon, de pilda, in off, ce-i drept, dar orisicat), cu specialisti sositi la reuniunile noastre de profil (Festivalul International de la Sibiu, de exemplu, sau Festivalul National de Teatru) pentru schimburi de experienta sau, in afara lor, pentru ateliere, stagii de pregatire, proiecte comune (faimosul Ferruccio Soleri, Arlecchino al lui Giorgio Strehler, a tinut un workshop de commedia dell'arte, managerul literar al nu mai putin celebrului teatru londonez Royal Court si o tanara autoare dramatica au condus un curs de playwriting - scriere de piese - pentru debutanti, reprezentanti ai centrului cultural profilat pe traduceri de dramaturgie de la Chartreuse-Villeneuve-lez-Avignon au pus la cale cu traducatori romani un plan de editari-reprezentari reciproce etc.) si mai ales cu turnee prestigioase, precum cel al semilegendarului Piccolo Teatro din Milano, cu ultima versiune strehleriana a piesei Sluga la doi stapani de Carlo Goldoni, cel al arhicunoscutului teatru Malii din Sankt-Petersburg condus de Lev Dodin, cu Cevengur dupa Andrei Pla
