Un fapt mai putin mediatizat in jurul datei de 1 ianuarie 2007 a fost acela ca odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana, numarul de limbi oficiale ale Uniunii a crescut nu cu doua, ci cu trei limbi, de la 20 la 23. Pe linga romana si bulgara, a mai fost declarata ca limba oficiala si irlandeza.
La prima vedere, adaugarea unei limbi noi la lista celor oficiale, pare sa fie un lucru banal dar bun pentru ca reprezinta o punte de acces pentru un numar mai mare de cetateni ai UE la structurile politice ale acesteia.
Cind Irlanda a devenit membra a UE in 1973, engleza a fost declarata singura limba oficiala a tarii. Douazeci si patru de ani mai tirziu, cele 5 procente din populatia tarii care folosesc limba irlandeza in mod regulat au simtit nevoia sa faca lobby pentru ca limba lor sa fie declarata oficiala. Si desi acest succes in sine este laudabil, motivul pentru acest demers este ingrijorator pentru ca tradeaza un sentiment de nesiguranta sau chiar de amenintare pe care acest grup l-a simtit din partea structurilor birocratice de la Bruxelles.
Spania ofera un alt exemplu in acest sens. In urma cu mai bine de un an, autoritatile spaniole au cerut ca limbile catalana, galica si basca sa fie folosite la nivelul UE. Dupa multe tatonari si negocieri, aceste limbi au obtinut statut de limbi semi-oficiale. De acum incolo, vorbitorii acestor limbi pot coresponda cu institutiile UE in limbile lor si pot cere traducere simultana la intilnirile la nivel inalt.
Explicatia fenomenului prin care minoritati culturale sau lingvistice isi revendica drepturile consta in faptul ca in decursul anilor au fost treptat marginalizate si eclipsate. Adaugarea a tot mai multe limbi in rindul celor oficiale, a ingreunat considerabil procesul de comunicare in sinul UE crescind astfel permutatiile lingvistice necesare traducerii din si