La Centrul National al Dansului din Bucuresti a putut fi vizionat in lunile ianuarie si februarie spectacolul trupei Orion Balet, Bloody Body, a carui premiera a avut loc anul trecut de Ziua Internationala a Dansului.
In afara de spectacolul la care am mers cu o mare prejudecata conotata pozitiv (ma asteptam sa primesc efectul „teatrului cruzimii“ propovaduit de Antonin Artaud), trebuie acordata o atentie suplimentara unui text care ar merita o analiza speciala. Este vorba de rindurile scrise de domnul Sergiu Anghel pentru programul de sala. Ele au finalitatea de a ne antrena cumva launtric pentru ceea ce urmeaza sa fie vizionat.
Ma voi opri insa, pentru moment, doar la rindurile alocate teoreticianului André Lepecki, caracterizat ca „vag neomarxist“, desi este stiut ca din punct de vedere logic nu este corect sa definim prin ceea ce este considerat neesential. Dincolo de paginile pe care domnul Sergiu Anghel le clasifica drept „fetisizante“, poate e bine de aflat in plus ca André Lepecki scrie, cel mai adesea de altfel, despre ceea ce inseamna ontologia miscarii, despre semnificatia prezentei reale a corpului, despre antropologia corpului in relatia sa cu discursuri coregrafice. Ajunge sa citim lucrarea sa de doctorat Moving Without the Colonial Mirror: Modernity, Dance and Nation in the Works of Vera Mantero and Francisco Camacho (1985-1987), pentru a intelege cit se poate de limpede ca modul in care corpul este semnificat istorico-social poate da nastere, aparent din nimic, unor fenomene marcante ale dansului contemporan, cum este cazul Verei Mantero.
Pentru a intelege conceptul care sta la baza spectacolului Bloody Body, trebuie mai intii sa lamurim notiunea-cheie mentionata de domnul Sergiu Anghel, si anume aceea de corp numenal. Citam din programul de sala: Astazi, in era buricului gol, a triumfului „mayei desnuda“, semn proba
