O stire recenta anunta ca Institutul Cultural Roman va propune infiintarea unui Centru National al Cartii care s-ar putea transforma, in timp, intr-un Institut National al Cartii. Inca o initiativa binevenita, in folosul cartii romanesti, aici si - de presupus - aiurea.

Asemenea institute exista in multe alte tari. In Estul european, ele au fost infiintate in special dupa 1990, cu rolul prioritar si constant de a promova literatura nationala pe piata internationala. Institutul, poate si Centrul, desi nimeni n-o spune, ar trebui sa functioneze independent. Ar trebui sa preia programele de traduceri in limbi de circulatie internationala promovate pana acum de ICR, sa distribuie in strainatate materiale promotionale despre cultura romana scrisa, sa raspunda de participarea Romaniei si de organizarea standurilor la targurile internationale de carte, sa asigure intermedierea relatiilor dintre producatorii romani de carte si distribuitorii din strainatate si de formarea unor noi generatii de traducatori.

Toate aceste indatoriri sunt demne de lauda. Si toate, cu exceptia formarii noilor traducatori, au stat si pana acum in sarcina institutiilor care s-au angajat sa promoveze cultura si literatura in special in strainatate. Rezultatele au fost minime. Singura noutate ar fi ultima initiativa, care suna foarte bine, dar care poate fi foarte greu, daca nu imposibil de pus in practica, cel putin in perioada imediata: cine s-ar angaja sa caute posibili traducatori talentati (adica foarte buni cunoscatori ai unor limbi straine, dar si ai limbii si literaturii romane) prin toate facultatile de filologie sau stiinte umane din tara, sa-i selecteze, sa-i indrume? Ii astepti sa se prezinte singuri (daca afla de program)? Dai de stire rudelor si nepotilor?

Ce se va reusi? In mod cert o noua structura birocratica, una care se va zbate intai sa obtina fonduri pentr