Conflictul economic dintre Madalin Voicu si statul roman, purtat in jurul viorii Stradivari la care a cantat maestrul Ion Voicu, conteaza prea putin din punctul de vedere al acestei rubrici. Si cu atat mai putin ne intereseaza cine va iesi victorios in fata tribunalelor, ori daca vioara amintita va fi vanduta mai departe ca o afacere de familie, ori va fi instrainata de Ministerul Culturii in interesul bugetului national.
Ceea ce ramane mereu important este ca, prin hartuielile si tranzactiile acestea, nu se ridica nici macar un capat din valul ce acopera secretul viorii-minune. Acum, ca si cu patru veacuri in urma, tot nu se stie daca vestitul lutier italian, ca sa obtina din cutia instrumentelor sale sunete de o perfectiune divina, isi fierbea cumva lemnul in sange de dragon din Padurea Neagra a Nordului, ori si-l trata cu alifie de pasare maiastra din luncile fluviului Pad. Si in stravechime interesele producatorilor erau mari, iar secretul de fabricatie bine pazit, pentru ca spionajul economic al firmelor concurente sa nu aiba niciodata acces la el.
In ce-l priveste pe Antonio Stradivari, lucrul acesta chiar i-a reusit de minune. Cu tehnica noastra avansata, laboratoare serioase se straduiesc sa-i smulga misterul ingropat in moarte. Ceea ce si alti lutieri
s-au silit sa ghiceasca, mai putin inzestrati ca dotari tehnice si mai dupa ureche. Dar, e adevarat, dupa o ureche foarte fina, caci altfel nu se explica cum de au aparut in timp atat de multe imitatii: viori, viole, violoncele care pastreaza forma inspirata, data de cremonez. Ii pastreaza chiar si numele, inscris in lemnul lacuit, spre bucuria plina de amagitoare speranta a colectionarilor si spre enervarea organizatorilor de licitatii.
Se pare ca avem si noi, romanii, un amestec in vechea industrie de instrumente geniale, intrucat au aparut unele dovezi ca lemnul pentru viorile S
