Profitand de lipsa cenzurii, dar si de atomizarea si debusolarea societatii, poezia a devenit tot mai mult o prelungire directa a existentei. Evident ca miezul artistic original al fiecarui poet ramane aceeasi configuratie de cuvinte si intamplari ce slujeste ca metafora globala, insa decantarea la care scriitorii din toate generatiile au recurs in ultimul timp este parte din ofensiva de recucerire a publicului exact prin ceea ce poetul de care ne ocupam azi numeste, cu o formula inspirata: "un teatru de alta natura".

Caci poezia devine azi mai curand o sceneta propice prezentarii teatrale, vocile si situatiile induc un dramatism continut, frumusetea nu mai sta in sonoritati si savante meditatii, ci mai curand in fragmente de real care se infrunta, miraculoase prin insolitul lor, nu prin prelucrarea literara. Corelarea inspiratiei cu realul este atragatoarea metoda a noilor po(i)etici. De aici dublul regim al textelor: acela de imagine pe care orice cititor o recunoaste, si, in acelasi timp, acela de soc datorat transmutarii pe care poetul o propune: "in fata frizeriei un smoc de par rosu/ smuls din capul cuiva/ ma feresc sa-l calc/ il evit/ ca pe-un mic animal/ inca in viata" (plimbare pe strada zece mese)*.

In general, renuntarea la grandilocventa de odinioara, la odele atotstapanitoare in republica literelor, a condus la un minimalism de bun-simt, a coborat la scara unu pe unu toate viziunile si sentimentele. Repulsia fata de noul totalitarism, acela al societatii de (supra)consum, a eliberat toata gama de distantari (ironia, grotescul, cinismul), iar aplecarea asupra limitelor vietii si ale iubirii nu se mai face cu arme patetice. Un ton relaxat, de badinaj (auto)persiflant, exprima mult mai bine niste realitati pe care fiecare dintre noi ajunge la un moment dat sa le cunoasca: "acum, dupa multi ani de atunci/ nu ne mai iubim ore si ore in sir/