Aflat pe linia prozei scurte, consacrată atât în presă, cât şi în literatură de doi corifei, Teodor Mazilu si Ion Băieşu, Cătălin Mihuleac se desparte de aceştia prin programul său Aflat pe linia prozei scurte, consacrată atât în presă, cât şi în literatură de doi corifei, Teodor Mazilu si Ion Băieşu, Cătălin Mihuleac se desparte de aceştia prin programul său estetic. Dacă ambii predecesori erau subtil-ironic-moralizanţi, Mihuleac este un ironist-satiric. Sau un satiric-ironist. Deşi încă din "autorul se prezintă", Mihuleac se vrea a fi un desuet - scrie, azi, în secolul netului, la o maşină din 1900, îşi respectă maestrul, Ion Cristoiu, lucru rar, chiar dacă îl ironizează subtil, recunoscând că îi datorează "tot ceea ce astăzi ştiu despre complicata reţea naţională a violurilor", el este în fapt un actualist. Acut, plin de vervă uneori misterioasă, alteori tragică. Prozele lui pot fi schiţe de (ale unor) schiţe, criminalistică policier-maigretiană, minireportaje. Sau flashuri din zona faptului divers, cum e povestea cu bătrânica din catedrală, unde tragedia unei persoane eşueză în fapt divers, text scris cu multă tandreţe. Oricum ar fi încadrate de critică, textele lui Mihuleac sunt o literatură vie, foarte contemporană, credibile, digerabile, fără a reclama prezenţa unei fantezii sau al unui fantastic anume. Cu profunzimi ascunse, "Garsonieră memorială confort trei" de Cătălin Mihulesc (Editura Timpul, Iaşi, 2006) este o carte care se citeşte repede. Dar nu facil.