Marţi au fost, precis, trei ceasuri rele pentru Mona Muscă. De aproape jumătate de an această doamnă (fostă) a PNL luptă din răsputeri pentru a-şi recupera onoarea pierdută prin dosarele CNSAS. Figură emblematică a noii puteri portocalii, domnia sa a impresionat prin fermitatea ideilor şi prin ataşamentul neabătut faţă de promotorul acestei puteri, preşedintele Traian Băsescu. A fost chiar în stare să renunţe la un post cald de ministru al Culturii (funcţie în care nu făcuse, totuşi, nicio scofală) pentru a-şi demonstra tăria de caracter, atunci când ezitantul Tăriceanu a făcut stânga-mprejur cu decizia de a demisiona. A demisonat dânsa. Apoi au început să se insinueze, perfid, rumori legate de o posibilă colaborare a sa cu Securitatea. Le-a lansat chiar prietenul său, Mircea Dinescu, cel care încercase să facă din ea un star al „Plaiului cu boi”. Când lucrurile au ieşit la iveală dintre coperţile dosarelor, a fost nevoită să-şi dea demisia şi din PNL. N-a renunţat însă niciun moment - chiar cu preţul utilizării unor argumente rizibile (precum acela că prin acţiunile sale de împăcare a studenţilor arabi a împiedicat, înainte de vreme, războiul irakiano-iranian) să susţină că deşi a cochetat cu odioasa instituţie, n-a făcut poliţie politică. După dezbateri violent fratricide, Colegiul a luat însă decizia contrară şi nu i-a mai rămas doamnei decât să-şi caute dreptatea, de mână cu dl Valerică Stoica, la Curtea de Apel. Şi uite că marţi Curtea de Apel s-a pronunţat: Mona Muscă a făcut poliţie politică!

Acum ce se-ntâmplă cu poliţia asta politică: pe parcursul dureroasei faceri a „legii Ticu” noţiunile s-au învârtit şi s-au rotunjit până ce n-a mai înţeles nimeni nimic din ele. Cum e şi chestia asta: că dacă ai colaborat cu Securitatea, puteai sau nu să faci poliţie politică. Puteai să provoci sau nu urmări şi suferinţe celor pe care i-ai turnat. În cazul dnei Musc