Doua imagini imi staruie in minte atunci cand aud, citesc sau pronunt eu insumi acest cuvant: fascinatia cu care oamenii aflati pe plaja priveau valul urias ce se apropia de ei si dezastrul de dupa, in care, fundamental, nimic nu mai era logic si structurat. In absenta simtului de conservare cu care oamenii priveau venirea mortii era un amestec de inconstienta, bravada si sentiment ca o astfel de clipa nu poate fi ratata. Spectacolul - pentru ca pana cand valul urias a maturat totul in cale a fost doar spectacol - nu lasa sa se intrevada decat palid ceea ce avea sa urmeze. Iar ceea ce avea sa se intample in numai cateva secunde era frangerea coloanei vertebrale, a ordinii pe care omul incercase sa o aseze in jurul sau. Totul era un amestec de tragic, straniu si neputinta.

Lumea de dupa tsunami este alcatuita din fragmente. Nu mai este intregul, ci frantura ce trebuie decelata din masa informa si inerta de amestec de mineral, viu, fost viu pentru a o reconstitui.

Tragismul vine din dezordine, dar si din alaturare, din aparitia cate unui obiect in locuri si in asociere cu altele pe care niciodata nu le-ai fi gandit ca avand ceva comun. Tsunami loveste departe de locul producerii cutremurului. Si cu cat departarea asta e mai mare, cu atat forta lui e mai puternica, astfel incat - pierzandu-se din vedere cauza si observandu-se numai efectul - el este asociat absurdului.

Pentru un poet, valul acesta fascinant si devastator este realul, cutremurul care l-a produs este tinta cautarilor sale, iar descrierea lumii de dupa trecerea valului este reasezare in logic, in logica viului mediat de cuvant.

Aceste ganduri mi-au fost starnite de lectura volumului lui Dan Mircea Cipariu Tsunami, aparut la Editura Brumar, dar si de alte cateva carti de poezie.

Sunt carti de facturi diferite, de valori diferite. Unele provin din experiente mai mult s