L-am citit pe Jon Fosse în franceză, acum ceva timp. M-a tulburat foarte tare. Ca stil, ca scriitură, ca modalitate de a-şi duce şi de a-şi exprima obsesiile, de a vorbi despre iubire şi singurătate, despre sex şi moarte. Aparent monocrom. M-a mişcat libertatea pe care o dă cititorului şi, în aceeaşi măsură, regizorului. Fosse scrie, să zicem, în versuri, mici, fără rimă. Sînt replici scurte, egale, în care nu foloseşte nici un fel de punctuaţie, ca şi cum ar spune totul, absolut totul dintr-o singură suflare. Poţi să pui semnul întrebării sau al exclamării, poţi să pui punct, virgulă, punct şi virgulă exact acolo unde pofteşti. Astfel, sensurile sînt învîrtite de propria stare, de propria imaginaţie într-o libertate pe care o simţi desăvîrşită. Dacă drumul meu explorează interogaţia, drumul altcuiva poate să urmărească liniştea tăcerii afirmative. Sau neliniştea ei. Absenţele şi prezenţele se petrec, se caută, se substituie, subtil, amplificînd fragilitatea poveştii, a personajelor, a noastră. Căile se despart şi se apropie, ludicul este dominant şi îţi dă starea stăpînului, a celui care face jocul. Poţi să conduci relaţiile, acţiunea chiar, în direcţia care îţi dă ghes pe moment. E un paradox, cumva, la Fosse. El nu este luminos, nu descoperi bucuria exultînd. Tristeţea, disperarea, revolta, de neînţelesul, metafizicul, concretul erotic bizar, culpele sînt protagoniştii, mai degrabă. Totuşi, un soi de tandreţe, de căldură se strecoară, difuz, printre rînduri, şi cizelează asperităţi. Ca în viaţă.

FEMEIA

Adeseori

Se uită la el

Şi am să-ţi spun

că adeseori

cînd vreau să mor

mă gîndesc la tine

Cîteodată simt că eşti acolo lîngă mine

Cîteodată nu simt

nimic

şi atunci nu eşti acolo lîngă mine

dar adeseori eşti acolo lîngă mine

şi mai degrabă vreau să mor

cînd