As vrea sa traiesc intr-o tara normala, in care viata cotidiana sa nu fie aruncata in haos de supradoze de imprevizibilitate, administrate sistematic. As vrea sa traiesc intr-o tara in care politica se face in institutii acreditate si nu la televizor, o tara in care responsabilitatea pentru ceea ce spui si pentru ceea ce faci sa nu fie facultativa, ci obligatorie si individuala, iar memoria personala a politicienilor sa nu fie capricioasa si nici sa nu functioneze intermitent, in mod deliberat.
Ceea ce se intimpla de doua luni incoace pe scena publica imi readuce in minte o carte a carei tema – la aproape 100 de ani de la scrierea ei! – mi se pare de o tulburatoare actualitate. Nu numai titlul, Din Tara magarilor. Insemnari, ci si concluziile la care autorul – filozoful si sociologul Stefan Zeletin (1882-1934) – ajunge construiesc o oglinda prea putin magulitoare a singularitatii romanesti, ce-si are echivalentul in mai cunoscutul, poate, Timpitopole caragialesc. E suficient sa privim la talk show-uri sau sa citim presa noastra cea de toate zilele pentru a constata ca principiul moralei magaresti, invocat de Zeletin in 1916 (!!) – „sa vorbesti ca un om si sa te porti ca un magar“ – este inca la ordinea zilei, de vreme ce majoritatea figurilor ce se perinda pe ecranele televizoarelor, fie ei politicieni, „analisti politici“ sau simpli aflatori in treaba, il respecta cu sfintenie.
Ce ramine in urma asa-ziselor polemici din lumea de azi, care se reduc aproape mereu la schimburi dure de insulte intre amici de circumstanta sau dusmani de cursa lunga? „Dupa asemenea dezbateri ce au loc zilnic intre alesii neamului magaresc, s...t se pupa in bot si-si string labele cu caldura, recunoscind ca si unii si altii sint magari de acelasi calibru. Apoi ramin in liniste, deplin impacati la suflet de inalta lor judecata. Asa se face dreptate in sfatul tari
