Cind eram tinar liberal, acum mai bine de opt ani de zile, tin minte cum eram invatat ca era necesar sa cistigam alegerile pentru ca trebuie sa schimbam ceva in tara asta. Recistigarea alegerilor nu putea fi dupa aceea o problema pentru ca am fi facut atita bine ca lumea s-ar fi inghesuit sa-i realeaga pe liberali. Ni se repeta mereu la seminarele si scolile de vara platite de liberalii nemti ca puterea nu este un scop in sine, ca trebuie sa ajungem la putere ca sa schimbam ceva. Parca era intr-o alta viata.
Eu nu mai sint in politica (nu ca as fi fost vreodata la modul serios, nu am detinut nici o functie aleasa), iar colegii mei de generatie sau nitel mai mari ca mine sint cine stie ce ministri, potentati prin Guvern, parlamentari sau chiar sefi pe la Camera Deputatilor. Cind a venit la putere Calin Popescu Tariceanu mi s-a parut cam ciudat. El nu fusese niciodata o alegere serioasa in partidul ala. Dar, in fine, avea fata europeana, cu papion, si mi-am zis ca cine stie, o sa schimbe el si cu fostii mei colegi de generatie ceva. Ei bine, a trecut jumatatea mandatului, iar liberalii au Guvernul, si n-au schimbat nimic. Toata guvernarea lor s-au agatat cu obstinatie de putere si, in loc sa-l ignore pe Presedintele Traian Basescu si sa-si vada de ale lor, s-au prins intr-o nesanatoasa hora a nebunilor, de multe ori oferind un spectacol pe cit de penibil pe atit de grotesc, tinindu-i hangul presedintelui.
Inconsistenta lui Tariceanu si lipsa sa de personalitate, as indrazni sa spun chiar incultura sa (cel putin politica), au dus PNL-ul mult sub principalii competitori. Dar asta este mai putin grav. Cel mai grav este ca a ratat un ciclu electoral si ca ineficienta este principala trasatura a guvernarii sale. Dureros este ca se prolifereaza un nou esec de tipul CDR si imi e sincer frica de faptul ca liberalii vor lua un loc pe banca din afara