Cum acţionează deschiderea şi expansiunea graniţelor, odată cu lărgirea Uniunii Europene, asupra constelaţiei istorice de spaţii sociale din statele naţionale? Cum se structurează noul spaţiu european în condiţiile date? În contextul integrării şi lărgirii continue se formează şi o societate europeană supranaţională? Pe scurt: ce înseamnă expansiunea graniţelor pentru formarea societăţii europene, pentru integrarea socială a Europei, în general? Cercetarea sociologică a Europei, din acest punct de vedere, e încă la început. Se poate însă contura deja o problematică proprie a integrării europene, cînd se pune problema modului în care acţionează social.

În cazul integrării europene avem de-a face cu un paradox: progresele integrării economice şi politic-instituţionale sînt simultane cu dezintegrarea socială. Dialectica abolirii graniţelor interne şi a întăririi celor exterioare conduce la o adîncire a diferenţelor sociale din acest spaţiu, pe care Uniunea Europeană, ca instituţie dominantă a teritoriului, şi-l construieşte. Nu se formează o burghezie europeană, nici o nouă identitate europeană, nici măcar o nouă civilitate europeană.

Chestiunea poporului european şi cea a societăţii europene trebuie rediscutate în relaţie cu problema graniţelor. Căci ele accentuează nu doar conflicte de interese economice, ci şi reprezentări identitare colective. "Este chiar atît de sigur că ceea ce construim este chiar Europa?" - se întreabă filozoful francez Remi Brague. "Oare această construcţie nu e doar o zonă de comerţ liber sau un centru de putere, care nu se defineşte decît prin poziţia sa geografică şi prin denumire, primită Ťcu totul întîmplător, de acest podiş al continentului asiatic?»" (Valéry)

E clar că integrarea europeană este la fel de importantă ca abolirea graniţelor. Şi că cel mai mare succes l-a avut Piaţa comună europeană. În spaţiul econom