Cat timp poate suporta un britanic orgolios ideea, fluturata prin unele cancelarii europene ori prin presa Batranului Continent, ca Marea Britanie ar fi o vetusta anexa a Washington-ului? Pret de un razboi? Pret de o legislatura? Si care ar fi pretul platit, dincolo de mortile soldatilor britanici prin mai toate teatrele de razboi, dincolo de atacurile teroriste de la metrou si de alte asemenea? Ocupati si nu prea cu divortul celebrului Paul Mc Cartney, locuitorii Albionului au cam decis sa-i trimita acasa, dupa alegeri, pe laburisti cu Tony Blair cu tot. Sansele laburistilor de a mai castiga sunt minime, daca nu chiar aproape de zero. Dar miscarea primului-ministru de a retrage trupele din Irak si de a-si lasa balta fratele la greu nu il ridica in sondaje si nici in stima conationalilor. Vine mult prea tarziu si alegerile bat la usa. Pe la ei nu e asa de raspandita moda referendumurilor, pulsul se ia altfel, fara mari miscari de hartii cu intrebari adresate populatiei. Se simte in aer, inainte de a se simti la urne. Se simte mai ales in distanta dintre gloria orgolioasa a Doamnei de Fier si cumintenia plata a fostului baiat simpatic si luminos ajuns prin sufragiu popular in Downing Street 10.

Europa a fost invadata, spre bucuria adolescentilor, de McDonald'uri deschise mai peste tot. Reteta a prins fantastic, din Portugalia in Albania, din Luxemburg pana in Urali. Aducea cu ea un soi de nonsalanta culinara care dadea frecventatorilor ideea de prerie fara reguli, de viteza, de nonconformism care prinde la tineri. Tinerii care sunt plictisiti sa fie imbiati de mama cu bunatatile traditionale si care asa isi pot alege singuri hamburgerul cu maioneza. O nefericire culinara mancata de pusti cu voiosie inconstienta, o "alegere impotriva traditiei", un soi de fronda pe bani putini si fara mari consecinte.

Ei bine, mai zilele trecute a zvacnit vultureste pro