Un paradox aparent face ca taria unui cutremur sa fie mai mare daca el se produce la o adancime mai mare. Lucru valabil mai ales in poezie. Zguduirile de suprafata, la adancimi mici, creeaza doar valuri melancolice, de felul celor de care si noi, muritorii neautori de poezie, ne entuziasmam la mare. Dezvoltarea pe orizontala inseamna declamare: nu iti asumi, ci vorbesti despre. Despre singuratate, despre iubire, despre rosturile vietii, despre moarte. Sa nu se inteleaga ca leg marea poezie de socul existential. Nici nu as avea cum, pentru ca asta ar insemna sa cunosc autorii, sa stiu ce li s-a intamplat si sa valorizez in functie de experientele traite. Ma refer la text, la ceea ce poate el sa transmita.

Aceasta miscare lina, ondulatorie, fara frisoane prea mari poate proveni dintr-o poetica astfel asumata. Este vorba de acel tip poetic ce se instaleaza cu destula usurinta in fagasuri poetice gata facute, afisand discretie, pudoare in a exprima ceva ce exista - poate! - in adancuri, nu de putine ori adoptand un umor bland si o autopersiflare care sa relativizeze "luatul prea in serios".

Dionisie Duma - Aceste zile, Editura Arhip Art, Sibiu, 2005 - e un astfel de elegiac al faptului si locului marunt. Poemele sale au destinatari uneori expliciti, alteori indusi, vorbind, asadar, despre locuri, intamplari, senzatii stiute de cei carora le scrie sau le vorbeste. In raspar oarecum fata de mode, dar si de originalitate, autorul isi afla, nu conteaza cum si de unde, tonul care poate exprima cel mai bine momentul. Textuarea faptului imediat capata uneori accente dramatice, ca in acest frumos poem intitulat Ioanid: "Eu ruginesc incet/ in rezerva-celula/ de la Spitalul/ din dealul Copoului/ si ascult cum din/ lumanarile toamnei/ se impartaseste pamantul/ arat de frunze si bruma./ Toate trec si se duc./ Ramane o rana pentru/ vesnicie./ Nichita, Tom si cu/ tine