Cineva definea scriitorii drept instrumente la care cinta timpul. Si timpurile, putem adauga, cu toata convingerea. Ce fel de melodii ale istoriei se aud interpretate in cartile lui Julian Barnes? Comentatorii romancierului sint, in general, de acord ca, intr-un fel sau altul, obsesia trecutului este o tema centrala a operei sale. Istoria beneficiaza din partea sa de o tratare metaforica.
Reconstituirea melodiilor uitate este axa pe care se construieste Istoria lumii in zece capitole si jumatate. Istoria individuala este mozaicat reconstituita in Papagalul lui Flaubert, dar si in Arthur&eorge, al doilea roman in care Barnes cedeaza tentatiei jamesiene de a investiga amanuntit viata misterioasei fiinte ascunse in spatele literelor, Autorul. Dupa Peter Childs, care ii dedica un intreg capitol in The British Novel Since 1970 (Palgrave Macmillan, London, 2005), Barnes este cunoscut in primul rind pentru scriitura sa auto-reflexiva, in care fictiunea se amesteca savant cu alte forme, ca istoria, biografia, memorialistica si eseul polemic. Conform aceluiasi critic, piesele de rezistenta ale unei opere ce cuprinde zece romane (nemaivorbind de cele politiste, semnate cu pseudonim), doua culegeri de nuvele, doua carti de eseistica si un volum de corespondenta sint Papagalul lui Flaubert si Istoria lumii in zece capitole si jumatate. Bineinteles, la ora cind formula aceasta judecata de valoare, criticul nu avea inca la indemina Arthur &George, un roman de cu totul alta factura.
- Barnes ia peste picior nostalgia imperiala a englezului
in cartea de eseuri din 2002, Something to Declare (Ceva de declarat) – sa ne amintim ca, intrebat la vama daca are ceva de declarat, Oscar Wilde raspundea: „Doar geniul“ –, Barnes se arata preocupat de posibilitatea unei osmoze culturale care sa estompeze caracteristicile nationale ale scrisului unui autor: „Poa
