Mi-l închipui pe preşedinte notându-şi conştiincios în carneţel recomandarea lui Voiculescu şi-l văd aievea, promiţând că se va gândi la acest lucru.

Apoi, târziu în noapte, îl revăd singur, la biroul său, având alături un pahar cu gheaţă peste care a picurat două degete de lichid gălbui, meditând la notiţa din carneţel: oare să demisionez? Sau nu?

Un fel de „to be or not to be”, transplantat din axa britanică în cea românească. Destul de neaşteptat pentru un actor de calibrul lui Traian Băsescu, în al cărui repertoriu nu stăruie prea mult temele adânci, abisale. Ceva se schimbă, însă. Dacă la primele consultări de după preluarea mandatului a acordat delegaţiei conservatoare vreo 3-4 minute, cât să-şi dea bună-ziua unii altora, de data aceasta a adăstat la discuţii aproape un sfert de oră. Un sfert de-a dreptul academic, dacă avem în vedere expeditivitatea debutului mandatului de preşedinte, când se pregătea să intre în teren şi să joace.

Între consultările din decembrie 2004 şi cele din martie 2007 a curs multă apă pe Dâmboviţa. Nici scena politică şi nici preşedintele nu mai sunt aceiaşi. O majoritate guvernamentală artificială, formată în pripă şi pe bază de compromisuri acuzate ca fiind imorale şi un preşedinte încorsetat inconfortabil într-o haină croită pe alte măsuri au făcut ca, din criză în criză să se ajungă la situaţia actuală: una care face ca segmente importante ale instituţiilor statului să nu funcţioneze. Angrenat într-o veritabilă campanie de gherilă cu mai toată lumea - parlament, guvern, partide, presă - Traian Băsescu-Rambo se trezeşte tot mai izolat, în mijlocul unei echipe care nu străluceşte prin competenţă şi într-un deficit tot mai accentuat de autoritate şi de credibilitate. Chiar dacă intenţiile sale sunt bune, nimeni nu-l mai crede. Partidele s-au dus la Cotroceni doar din curiozitate, să vadă ce mai coace şi cu ce se mai