Ţin, de vreo zece luni, un blog despre cărţile pe care le citesc. Bine, nu numai despre asta: şi despre ce mi se mai întîmplă mie sau îmi mai trece prin cap. Nu e vorba de "critică literară", în nici un caz. Nici de recenzii sau cronici sau cum s-or mai numi ele. Pe bloguri e vorba pur şi simplu de "însemnări".

Libertatea e totală, poţi să scrii cum vrei, despre ce vrei, cît de mult vrei. Nu există un sumar, o politică a redacţiei, un standard de calitate, o obligaţie de a fi la zi etc. Pe de altă parte, nu există nici "scop" sau "motivaţie". De ce ai scrie despre cărţi aşa, amatoristic? Păi, în primul rînd pentru că-mi place, în al doilea rînd pentru că pot (ah, ce-mi lipsesc emoticoanele de pe Internet!) şi în al treilea rînd pentru că mă ajută să mă lămuresc eu mai bine. N-am nimic original de spus despre critica literară, doar că uneori criticii îmi lasă impresia că nu le place nici să citească şi nici să scrie, că nu pot să spună exact ce cred şi că, departe de a dori să se lămurească ei mai bine, se prefac că sînt deja lămuriţi. O recenzie publicată într-o revistă arată prea rar de ce a citit omul ăla cartea, care e pînă la capăt părerea lui, dacă a ales-o că aşa a vrut el, sau doar i-a revenit sarcina în şedinţa de redacţie (eventual că i-au cerut-o autorul, editura). Prea rar pot eu să bag mîna în foc că criticul X a ales cu mînuţa lui o carte (nu contează dacă din librărie sau din teancul primit la redacţie), a citit-o nefiind presat de nici o obligaţie (nici faţă de autor sau editură, nici faţă de propria-i carieră) şi a scris despre ea exact ceea ce crede, fără să omită să spună că n-a înţeles ceva din ea, cînd e cazul. Iar cînd e evident de ce a citit omul ăla cartea, de multe ori nu e deloc de bine. N-o să spun nimic despre articole în care e ridicată în slăvi o carte oarecare (din care un pasaj, evident rudimentar, e citat drept exemplu de "r