Dumitru Grumazescu Strada Lapusneanu. Ploaie marunta. Zi de sambata in care Iasul este amortit. Desi sunt orele amiezii, aproape nimeni nu se arata pe strazi. Cum vin dinspre Piata Unirii, ma izbesc in obraji picaturile reci de ploaie. Spre capatul strazii, inainte de a o parasi, unde trepidante din uvertura Capriccio Italien op. 45 de Ceaikovski se aventureaza pana la urechile mele. Ele tasnesc de undeva din spatele unui stalp de care sunt atarnate cateva felinare. Citesc parca de pe o coperta de carte: Galeriile Anticariat Grumazescu. Stiu cateva povesti despre el. Dar vreau sa le ascult si eu. Inconjurat de cativa prieteni, nu-si ascunde nici un fel de intimitate. Se pare ca nici n-o are. Mereu e aici printre carti, bronzuri, tablouri, mobiliere vechi, patefoane si cate altele, incat daca ar fi sa i se gasesca o intimitate, trebuie sa cauti printre aceste istorii a colectiilor sale. Muzica ascunde rapaitul ploii de pe strada. Anticariatul, animat de vechime si oameni care taifasuiesc despre vechime, e mai curand un soi de casa a unui bunic care s-a prapadit printre ritmurile uscate ale civilizatiei. Buchinistul cantareste repede musafirul. Lasa taifasul si il iscodeste. Acesta, intimidat, nu mai stie in ce lume a intrat. Poate fi la fel de bine ca in «La tiganci», unde spirale lungi de timp se infasoara peste viori, tablouri, icoane, planse, timbre ori vederi. Il copleseste si apoi il lasa sa se dezmeticeasca. Buchinistul, sau "boierul" cum ii spun cunoscutii, nu suporta tacerea. Te inconjoara iar cu tot ce are. Si tot ce are este lumea obiectelor vechi, nedespartitele sale editii princeps Eminescu, vechiturile scoase de prin poduri de urmasi indiferenti fata de valoarea unui obiect peste care apasa decenii, cele peste 150.000.000 de vederi, sticle de vin pe care nu le arata, reviste, fonoteca unde vocile lui Calinescu, Manolescu, Vianu sunt vii... Siret, c