In jurul anilor ’50 ati inceput sa va afirmati in plastica romaneasca, in plin realism socialist. Cum a fost?
Incepind din 1957-59 am avut niste rezultate bune, pot sa le exemplific cu lucrari. Se poate vedea cum intelegeam la acea vreme un portret sau cum tratam un peisaj. Eu nu cred ca se poate vorbi de un rabat facut in zona limbajului. Scoala ne invata foarte bine meseria.
Tot incepind cu acei ani ati avut si un discurs paralel, cel din domeniul picturii si cel din zona artei monumentale. Trebuie sa spunem ca, in cel de al doilea caz, ati avut-o asociata pe doamna Maria Blendea, cunoscut artist decorator, alaturi de care ati facut tapiserii. Erati in familie.
intotdeauna preocuparea mea pentru pictura a fost pe primul plan. in perioada cit am fost profesor la Academie am considerat de la inceput ca fara o experienta, fara o cercetare si fara un discurs personal, marea arta nu era cu putinta. Acolo, la scoala, trebuia sa ai o opinie, am facut parte din categoria profesorilor care au avut opinie in judecarea sau explicarea unor lucrari. Consider ca un profesor trebuie sa se exprime, chiar daca este contestat de studenti. Cred ca este lucrul cel mai important cind ti-ai asumat raspunderea formarii unor tineri. Si in arta poate exista un dialog, sint puncte precise ce pot fi atinse, este o vorbire pe baza de imagini, de exemplificari.
Exista „puncte precise“ in pictura dumneavoastra de-a lungul acestor ani. Sint convinsa ca foarte multe din ceea ce ati gindit in atelier impartaseati si studentilor. Mi-ati vorbit despre logica discursului plastic, despre rigoare, constructie, cum intra sufletul in aceasta lume.
Va mai dau un exemplu din activitatea mea. Reuseam studii extraordinare, ca incarcatura de date culese direct din realitate; or, intre aceste lucrari, care pentru nespecialisti sint extraordinare, sensibile, cum auzi