Cu siguranta deja toata lumea a auzit, mai multe sau mai putine, despre ceea ce se numeste Second life. Initiat ca un joc virtual, Second life propune si ofera o lume virtuala, dar nu una oarecare, ci o replica a vietii reale. Cum functioneaza? in spate, exista probabil un site – incerc sa explic in masura in care inteleg eu lucrurile si din perspectiva mea proprie si nu neaparat competenta „computeristic“ – in care orice om se poate inregistra, realcatuindu-si viata ca personaj 3D.
Te reconstruiesti in intregime, iti refaci viata intr-o proiectie, unde toate visele se pot indeplini. O viata ideala, in fond. Eu as putea sa am bani, de exemplu, sa am o casa de moda pentru manechine mignone si sa pot, datorita citorva pixeli, sa schimb canonul de frumusete feminina; in Second life, bineinteles.
Asa ca oamenii au inceput „sa (se) joace“. Au intrat si au ocupat Second life, construind-o in acelasi timp din mers. Pe ce anume au mizat initiatorii proiectului sint chestiuni nesofisticate si cit se poate de la indemina. Daca e sa le aduc usor in derizoriu, o explicatie ar fi ca, mai devreme sau mai tirziu, viata unui om e plina de frustrari si neimpliniri, ca nimeni „nu le poate avea pe toate“, ca toata viata oamenii alearga dupa lucruri care le dau iluzia unei posibile fericiri. Eu insa cred mai degraba in teoria lui Huizinga despre homo ludens, care defineste nevoia ontologica a oamenilor de joc. in sfirsit, pina aici, lucrurile sint cit se poate de banale.
Nici faptul ca nenumarati indivizi incep sa-si rateze vietile reale din cauza alter-ului din Second life nu mi se pare periculos, cel mult doar ingrijorator: in fond, fiecare e propriul lui arbitru, si daca se lasa prada in asa masura unui viciu e problema lui ca individ, atita timp cit nu devine nociv pentru societate (nu da semenilor in cap pentru asta etc.). Ratarea a existat intotde