Pe o scena decorata in patrate alb-negru, o trupa de cinci baieti (cu sintetizatoare si chitare electrice), pomadati, cu pantaloni albi tigareta, camasi albe descheiate la trei nasturi, curele in "sah", in ton cu decorul, bratari tintate, sacouri cu manecile suflecate, ochelari Ray-Ban si freze asimetrice, garnisite cu gel, canta, facand salturi "spontane", de-a lungul unei piese al carei refren (exclamatia "Pop! ", care pare sa-i perplexeze pana si pe emitentii ei) e intrecut doar de ceea ce urmeaza. E vorba despre finalul apoteotic al unui videoclip roz si dulceag, in care cei doi protagonisti indragostiti - solistul trupei si o "ea" cu alura de iepuras, colanti si balerini -, dupa ce el a inteles, pe targa, la spital (sic!), cu ceilalti membri ai trupei dansand in jur si o inima de plastic, luminata pe interior cu un beculet, batand sa-i sparga pieptul, ca nu poate trai fara ea, pasesc - la fel de accesorizati, mana in mana, spre curcubeul unei fericiri eterne, printr-o poarta generoasa din butaforie. Ati recunoscut stilul anilor '80, imortalizat aici intr-un moment care parodiaza muzica disco, excesele vizuale ale pop-art-ului, paietele, sclipiciul, kitsch-ul, aerul punk si funk? Este vorba despre cea mai reusita secventa (cea din deschidere) a acestui Music and Lyrics, ale carui merite stau mai mult in flerul evocarii decat in actiunea propriu-zisa. O data incheiat irezistibilul moment a la Wham!, Tears for Fears, Duran Duran, Spandau Ballet, Talking Heads etc., filmul intra pe fagasul previzibil al unei comedii romantice pe care o salveaza de la banalitate absoluta si uitare imediata doar distributia impecabil alcatuita si un approach autoironic. Putini actori ar fi putut, spre exemplu, sa prinda atat de subtil ca Hugh Grant combinatia de resemnare demna, sperante naive, dezorientare si entuziasm din care e construit personajul sau. Alex Fletcher, fosta vede