Înainte de 1989, posibilitatea de a călători în afara ţării ţinea de imponderabil. Trebuia să ai fie noroc, fie pile, fie o anumită înclinaţie spre compromis. Cu alte cuvinte, puteai profita fie de conjuncturi favorabile, fie de relaţii influente, fie de strategiile de racolare ale Securităţii. Paşaportul era, în aceste condiţii, o şansă nesperată şi greu explicabilă, un hatîr sau recompensa otrăvită a unei dezerţiuni. În unele cazuri, el putea fi şi o condamnare la exil. Poliţia politică înţelegea să scape de indezirabili, obligîndu-i să emigreze. Dar trebuie spus că tot ce ţinea de dreptul la călătorie rămînea, pînă la urmă, învăluit în mister. Nu puteai şti de ce o dată primeai paşaport şi altă dată nu, de ce aveai brusc voie la Paris, dar ţi se refuza Moscova, de ce unii se bucurau de un tratament lax, iar alţii erau ţinuţi din scurt. Intrau în joc, desigur, şi adversităţi pe cît de secrete, pe atît de eficiente, delaţiuni tovărăşeşti, file neştiute ale propriului dosar etc. Oricum, cei care reuşeau să călătorească (mai mulţi decît ne închipuim, dar mult mai puţini decît ar fi dorit şi decît ar fi fost de dorit) constituiau - şi constituie şi azi - "lung prilej de vorbe şi de ipoteze". Ceea ce se pierde însă din vedere e că una din condiţiile importante pentru a obţine o aprobare de paşaport era existenţa unui apel, a unui sprijin, a unei cointeresări instituţionale, venite dinspre Vest. Îţi trebuia o "invitaţie", care să echivaleze cu o oarecare presiune politică şi administrativă. Agitaţia întreţinută de Europa Liberă, asistenţa mediatică a unor organizaţii internaţionale şi, uneori, chiar acţiunile de susţinere ale unor persoane particulare puteau fi de mare folos. Ca să dau un exemplu, voi aminti că mulţi intelectuali şi artişti din Răsăritul european îşi datorează puţinele lor experienţe occidentale de dinainte de 1989 "asociaţiei pentru întrajutorare i