S-au implinit 70 de ani de la moartea lui Panait Istrati. N-am observat sa fi trezit vreo umbra de interes amintirea sa, singurul eveniment fiind acela ca editorii pot sa-l publice nestingherit, deoarece opera sa a intrat in domeniul public; Panait Istrati poate fi exploatat, fara a se mai plati vreun drept de autor. Nu cred ca va fi mare inghesuiala pentru ca opera sa nu mai corespunde gusturilor cultivate cu Sandra Brown sau cine stie ce autor local, dar porcograf.

Panait Istrati era un romantic si avea ceva anacronic in sistemul propriu de valori - era moral si credea in prietenie, voia justitie sociala si nu avea incredere in politica si politicieni, era un rebel si credea ca nu e singurul astfel. Cu o minte stralucitoare, un suflet mare si un deficit de instructie, dar nu de educatie, braileanul nostru s-a avantat in lumea mare, reusind destul de repede sa atraga atentia unor personalitati publice din Franta (ah, Franta, mama tuturor revolutiilor si a tuturor contra-revolutiilor!), intre care Romain Roland, ceea ce inseamna cu adevarat un succes de imagine, succes ce pana astazi nu a mai fost egalat de catre un scriitor nestabilit in Occident. La un moment dat Istrati era chiar pe creasta valului de interes.

Prieten cu Nikos Kazantzakis, din unele puncte de vedere mai convingator si mai vertical decat acesta, Istrati a facut prima bresa in zidul propagandei bolsevice, anticipandu-l si pe Boris Suvarin, si pe Soljenitin. Spre deosebire de acesti doi autori notorii ai luptei pentru devoalarea chipului mancat de varsatul terorii al sistemului bolsevic, Istrati nu avea in spate o miscare ideologica asemeni lui Suvarin si nici legitimitatea faptului trait, ca Soljenitin. Era un scriitor care nu suporta minciuna sociala si nici manipularea politica. Nu era decat un martor si o constiinta si, de parca asta nu i-ar fi adus destule necazuri, mai ave