17 iunie 1958. (...) Jeny (Acterian) ma iubea cum nu meritam. Viata de comuniune sufleteasca care se crease intre noi se anima cu toate bucuriile mici si cu marea suferinta care ne apasa. Nu existau secrete intre noi. Toate secretele ei si ale prietenelor ei erau impartasite. Nu era nevoie sa vorbesc ca sa-mi ghiceasca gandurile, starea sufleteasca, dispozitia in care ma aflam. Mai ales in ultimul timp, clarviziunea ei devenise uimitoare, descoperindu-mi cele mai ascunse ganduri si sentimente, citind in ochii si expresia fetii mele ca intr-o carte deschisa. Nu mai era chip s-o mint, oricat as fi vrut, in anumite imprejurari, s-o feresc de un surplus de durere si ganduri negre.
Intre doua si trei noaptea ma trezesc regulat cu o senzatie neplacuta la cap, cu un foc in inima. E ora la care ma trezeau gemetele ei de durere, de amara zvarcolire in transpiratii si mancarimi intolerabile. Se ferea - saracuta - cat putea sa ma cheme, voind sa-mi crute somnul. Gemea doar atunci cand exasperarea si suferinta ei ajungeau la paroxism.
18 iunie 1958. Am visat-o iar pe Jeny intr-una din scenele obisnuite in care ma implora sa nu mint. Recunosc ca minteam, dar puteam sa n-o fac? Intr-adevar, minciunile noastre ii faceau fizic rau. Ajunsese sa ne suspecteze fiecare cuvant, chiar si adevarul. Ura minciuna si se minuna cum putem sa mintim cu atata convingere si naturalete! Adevarul insa i-ar fi fost mai greu de suportat decat minciuna. Doctorul Cristescu, pe care-l obligase sa-si dea cuvantul de onoare ca n-o va minti si-i va spune tot adevarul, imi spunea: "I-am dat cuvantul ca n-o voi minti, dar am mintit-o. Si, oricate cuvinte as da, tot as minti-o!". Omul - cat ar fi de tare - nu poate suporta orice fel de adevar, mai ales cand e la mijloc o chestiune de viata si de moarte, cand adevarul inseamna condamnare la moarte.
19 iunie 1958. Intr-o zi cand