- Diverse - nr. 62 / 30 Martie, 2007 "Scumpa mama, ...Am muncit cei zece ani printre straini mai strasnic decat cum lucram din zori de zi, pana se vedea la mana, cu bietul tata, la cosit si la celelalte lucruri ale campului. S-a otelit de-atunci trupul la greu, de aceea am putut face ceea ce am facut: un Institut pentru studiul limbii celor cu fata arsa de soare si cu mana aspra de coasa si de plug, cum nu-i altul pe lume. L-am facut asa cum face randunica cuibul, primavara, ducand in ciocul ei cate un drobut de tina. Astazi s-a dezvoltat atat de mult, incat lucrul creste mereu cum crestea painea dumnitale in covata, cand o framantai bine, in camera cea de jos. Eu stam langa dumneata si asteptam o placinta calda cu branza. Taiam cu grija lemne de zagnata ca sa se fateze bine placintele, pe care puneai un pic de albus si de galbenus de ou... Vremuri bune de altadata. In tot ceea ce fac si in toate miscarile mele nu-i decat dor de tine si de voi toti. Cum nu-l pot pune in ceea ce fac, il ascund cu maiestrie in cate-o vorba, intr-o data, cum e de pilda, introducerea la Dialectologie, luna cireselor. Aici e mare umezeala si nu o duc bine de multa vreme. Inima, saraca, incepe sa slabeasca. Dar nu ma las, tin de "coarne" si ma indemn, spintecand zarile. Stau intr-o casa mare... si vad - din camera unde lucrez - departe pe camp, si apoi mai departe - unde imbratiseaza zarile, acolo pe Stramtura, si pe din jos, pe la noi. De tare multe ori sunt cu voi toti la sapat, peste apa, ori la polog, pe Valea lui Hornau…". Sunt gandurile si sentimentele innourate de dorul despartirilor mioritice din anul 1958, pe care le trimite, cu duiosie, maicutei sale aflate la 2.500 de kilometri, intr-o Poiana din tinutul Nasaudului. Cu povara celor 57 de ani in suflet, din care 20 petrecuti in exilul apusean, Sever Pop isi intoarce, cu nostalgie, privirile spre satul natal, Poiana Ilvei, unde