Exista o contradictie clara intre felul in care isi reprezinta binele public un intelectual si un om politic. Intelectualul are tendinta sa construiasca un model cosmogonic al lumii, sa-i dea coerenta si logica, sa-l ajusteze in toate partile lui componente potrivit unor principii si reguli imuabile, daca se poate transcendentale. Politicianul este animat de dorinta de putere, de o ambitie joasa – joasa nu neaparat in sens moral, ci in sensul preocuparilor telurice, concrete, materiale, din care este compusa in general viata oamenilor. Politicianul joaca partitura intereselor de grup, participa la o conventie ludica. El lucreaza cu efemeride: cu sondaje, conjuncturi, cu simpatiile flotante ale electoratului care il obliga sa-si calibreze dorintele dupa posibilitatile sale reale. Pentru un om politic binele public este o meserie, nu o gnoza, un sport, nu o credinta, un set de tehnici de lucru, nu un decalog scrijelit cu litere de foc pe tablele lui Moise.
De multe ori m-am intrebat cum e sa fii om politic, demnitar de stat, si de deciziile tale sa depinda soarta unei intregi natiuni? Daca cei ce ravnesc un asemenea rang ar avea un dram de imaginatie in plus si ceva mai putin cinism, exercitiul politic ar fi imposibil. Sa fii apasat in fiecare clipa de responsabilitatea care iti sta pe umeri, sa-ti supraveghezi vorbele, mesajele, tinuta, aparitiile publice, sa-ti chestionezi in permanenta anturajul, pentru ca totul, dar absolut totul se interpreteaza, totul se subordoneaza ideii de putere. Intelectualul, in schimb, isi poate permite luxul sa nu tina cont de parerile celor multi, ba chiar isi face un orgoliu din a merge impotriva curentului, fara ca prin aceasta sa-si dauneze decat propriei comoditati. Poate de aceea intelectualul care isi abandoneaza o vreme uneltele de dragul politicului va iesi din aceasta experienta frustrat, diminuat, chinuit de regrete. Acest
