Acum cîţiva ani, am dat peste versiunea românească a unei cărţi scrise cu inteligenţă, umor şi competenţă filologică: Cum se face o teză de licenţă, de Umberto Eco. Apărea în română (în 2000, la Editura Pontica, în traducerea lui G. Popescu) la ceva vreme după prima ei ediţie în italiană (Bompiani, 1977); cu toate diferenţele de tradiţie universitară, ar fi putut deveni foarte folositoare şi la noi, pentru că experienţa îndelungată a profesorului Eco, cultura şi umorul său erau surse de înţelepciune şi sfaturi practice atît pentru studenţii aflaţi în pragul licenţei, cît şi pentru începătorii în redactarea oricărei lucrări de cercetare în domeniile umaniste. Traducerea românească era însă cu neputinţă de trecut într-o bibliografie, imposibil de recomandat studenţilor: părea o versiune şcolărească, de lucru, căreia i se dăduse drumul din greşeală la tipar. Am folosit-o de mai multe ori doar ca sursă de exemple comice, trezind chiar neîncrederea auditoriului în faţa unor stîngăcii prea mari. Anul trecut (în 2006), cartea a fost republicată la Editura Polirom (de acelaşi traducător): din fericire, cu o rescriere drastică a pasajelor, cu eliminarea a sute de greşeli evidente. Compararea celor două ediţii are în continuare rolul de util exerciţiu didactic. Multe pasaje stîngace şi chiar de neînţeles în prima versiune a traducerii au fost reformulate. De exemplu, fraza "Din cuvintele celor doi conducători ştiinţifici, care garantează asupra calităţii (sau asupra defectelor) lucrării scrise, şi din capacitatea pe care candidatul o arată în susţinerea opiniilor exprimate în scris se iveşte judecata comisiei" (2000, p. 9; sublinierile în text, aici şi în continuare, îmi aparţin) devine: "În baza celor spuse de cei doi conducători ştiinţifici, ce garantează asupra calităţii (sau asupra defectelor) lucrării şi a capacităţii pe care candidatul o arată în susţinerea opiniilor exp